Geamurile fără perdele mi-au plăcut întotdeauna, îmi imaginez că geamul e portiţa spre o altă lume, n-am nevoie de perdele. Azi văd luna în perioada ei de cură, îmi pare cam tristă şi nu e ghiftuită. Chiar şi în zilele astea o surprind cum îşi găseşte prieteni de joacă, nu se plictiseşte prea multă vreme. Îmi mijesc ochii şi văd cocoţată acolo  o pisică, o privesc de aici din patul meu aşezat dincolo de sticlă. Pisica aia smotocită se pare că-i a mea. Zic: ei, să fie! Acum cinci minute am suit-o în pod să doarmă în fân. Mă ridic, dau la o parte sticla ce mă desparte de lună. Plec să-mi salvez pisica vărgată! Zis şi făcut! În următoarea clipă mă trezesc ţinându-mă strâns de colţul de sus al lunii. Nu prea ştiu cum o să ne dăm jos de aici, îi zic pisicii.

Ea, îmi răspunde că aş putea să mă întorc în pat.

- A promis că îmi dă drumul când o fi rotundă.

- Dar, nu aş vrea să te las atât de mult timp singură pe lună.

- Hai, poate om avea noroc şi ne suim pe un nor pufos.

Prinzându-şi mustăţile între lăbuţe... îmi aruncă un d`accord

- Măi să fie! Tu te-ai franţuzit...îi zic...

text and drawing by laura

photo by dacian groza

Aceasta e o curgere de balcoane. Se vede clar forma, o văd ca pe o înlănţuire total aiurea. Un fel de fundal ce trebuie să fie aşa, pentru ca nimic din ceea ce suntem să nu se dărâme. Ce credeai că-ţi răzbate prin minte, omule, când ai făcut asta? Când blocul e de fapt un hotel, când ai simţit nevoia să unoformizezi lumea? S-o împroşti cu decoruri abundent de simetrice, scârbit de atâta neregularitate? Natura e vie acolo, undeva în spatele fiinţei tale şi tu ştii foarte bine, că neuronii se împânzesc pentru a-ţi spune ceva.

Asta nu e nici măcar o imitaţie ieftină. E doar un loc, creat de tine pentru a oferi odihnă altora. O deconectare de la excesivul mundan. Căci în capul meu acesta este un hotel, în care nu-şi au loc capetele de cerb.

Cerbul te-ar întreba poate ce ai făcut cu restul corpului său şi de ce ai vrut să-l faci trofeu. Tu n-ai avea răspunsuri care să ajungă la logica sa. Care să-i justifice decapitarea.

El se ştie făcut cu un rost, dar doar undeva foarte adânc în inima sa animalică. El nu ştie decât că-şi vrea pădurea, alergarea şi căprioară înapoi.

Tu eşti omul, vănătorul, constructorul, cel cu uniformizare. Nu te va urî niciodată, căci nu cunoaşte sentimente aşa de meschine.
Când te gândeşti că furi sensul altora de a fi, atunci următorul pas e săritura în gol. În zborul tău vei vedea betonul simetric, vei pluti peste liniile perfecte, iar căderea va fi absurdă.

 
text by ana petrescu

Cand aveam vreo 4-5 ani aveam o perna rosie - IUBITA o chema - de care eram nedespartita. Tanjeam dupa ea, sufeream dupa ea. Nu suportam sa o vad imbracata. Atarnand cu un colt de mana mea mergea peste tot dupa mine, in vacante, in unele vizite, la spital. Atunci am fost cel mai aproape de a intui ce inseamna sa-ti descoperi contrapartea intr-un obiect.

Acum cateva zile mi-am amintit de toate astea. Stateam pe jos cu o roseata ciudata in piept si priveam o geanta asezata pe scaun, geanta bunicii mele, geanta cu care mai apoi am inmormantat-o pe bunica mea. A fost straniu sa descopar acolo lucruri care nu se mai vad, la inceput mi-a fost greu sa ma uit la ele, nu am intotdeauna atitudinea potrivita, de cele mai multe ori prefer sa ma ascund, dar dupa un timp am prins cum sa le privesc. Ca sa nu uit: Cum bunica mea ma striga nunuca si alerga cu mine prin casa. Cum am prins fotbalul si tablele alaturi de bunicul. Nu imi explica niciodata regulile, ma lasa sa le descopar - ce e ala un otzaid? uita-te si ai sa pricepi. ce-i un oftait? tacere aha, deci ala-i un ofsaid - cea mai buna lectie. Am crescut cu basme vechi romanesti pe care nu le-am mai auzit de atunci si printre creioane colorate. Le imprastiam in sufragerie si le dadeam caractere si destine. Imi jucam opera soap in fiecare seara. Pe peretii apartamentului lor mi-am mazgalit primul blog cu desene ganduri si versuri te-am vazut mi-ai placut/ ce ramane de facut/ nu gresesti/ sa-mi spui ca ma iubesti. Bunica mea era patimasa si tipa in enervari de scurta durata. Bunica mea l-a injurat pe soricelul care s-a ascuns in camara cu dulceturi. Bunicul meu juca fotbal si la pensie si il iubea pe Lacatus. In unele zile sunam la numarul de telefon al clubului Steaua pentru a-i auzi vocea insa doamnele care raspundeau imi ziceau ca-i ocupat. Tragedia minora a copilariei mele asta a fost, ca nu am vorbit la telefon cu Lacatus. Bunica mea facuse o pasiune pentru Bobby Ewing si se supara cand ii ziceam ca-i urat bunico. Bunica mea tinea cura de slabire si ma ruga din cand in cand sa-i iau un ruj. Era roscata si-avea ochii verzi. Bunica mea ma sfatuia sa ma marit cu-n fotbalist sau macar sa-mi fac copilul fotbalist sau sa am un prieten care sa ma conduca seara dupa teatru acasa si ai un prieten ca sa nu mai vii singura seara de la teatru? ma tot intreba. Si facea niste prajituri bune cu cacao si nuci dupa o reteta secreta pentru vecini si profesoare, dar in special pentru mine. Facea atatea lucruri de dragul meu. Imi dau seama cat de pustiu s-a facut in jurul meu cand ma gandesc cat de putini oameni au mai ramas care sa tina la mine. Am emotii pentru tine, sa ma suni sa-mi spui ce ai facut.

text by diana
photo by dacian groza